Procedura de inseminare artificială constă în introducerea instrumentală de spermatozoizi în tractul genital feminin la nivelul colului, cavităţii uterine sau trompelor. Procedeul utilizează sperma soţului sau a unui donator.

Inseminarea intracervicală presupune punerea în contact a ejaculatului cu glera cervicală după lichefierea acestuia, cu ajutorul unei canule.

Inseminarea intrauterină (IIU) presupune prepararea probei de spermă în scopul concentrării spermatozoizilor care sunt ulterior resuspendaţi în aproximativ 0,25-0,3 ml dintr-un mediu special pentru inseminare.

Inseminarea intratubară presupune injectarea spermatozoizilor resuspendaţi în 3 ml de lichid de transport special (Earl), cu ajutorul unei canule cervicale sau prin cateterism tubar retrograd. În momentul actual atât inseminarea intratubără prin cateterism retrograd cât şi cea intracervicală sunt metode în retragere, întrucât prima este invazivă în timp ce inseminarea intracervicală are o eficienţă modestă (sensibil mai slabă decât cea intrauterină). Inseminarea intratubară prin cateterism transcervical (după trecerea cateterului se blochează orificiul cervical, crescând astfel rata spermatozoizilor ce ajung la nivelul tubei) este privită cu multă încredere prin prisma rezultatelor sensibil mai bune obţinute prin această tehnică comparativ cu cele rezultate prin tehnica intrauterină.

Etapele inseminării sunt următoarele:

  • monitorizarea dezvoltării foliculare şi endometriale (stimulare ovariană atunci când nu există ovulaţie spontană)
  • declanşarea ovulaţiei
  • prelevarea spermei şi prelucrarea ei
  • inseminarea propriu-zisă

Alegerea datei pentru inseminare porneşte de la faptul că rata cea mai mare de sarcini se obţine în condiţiile în care în momentul ovulaţiei spermatozoizi se găsesc deja în tractul genital feminin. Foliculii ovarieni sunt consideraţi maturi când depăşesc 18 mm în diametru. În cazul stimulării cu gonadotropine, în eventualitatea în care se dezvoltă mai mulţi foliculi dominanţi, declanşarea ovulaţiei se recomandă a se face în momentul în care există 2-3 foliculi peste 15 mm (în ideea evitării luteinizării premature). Indicaţiile clasice pentru această tehnică se adresau sterilităţii de cauză cervicală, respectiv celei de cauză masculină – oligospermie moderată. În ultimii ani această tehnică a cunoscut o extindere deosebită fiind practic recomandată pentru toate cazurile de cupluri sub fertile (reprezintă marea parte a cuplurilor ce se adresează medicului pentru infertilitate). În aceste condiţii inseminarea intrauterină se indică tuturor cuplurilor sterile ce îndeplinesc două condiţii :

  • proba recoltată de la partener cuprinde în forma finală (după prelucrare) cel puţin 1-3 milioane de spermatozoizi din care peste 20% mobili
  • permeabilitate tubară bilaterală (confirmată prin HSG sau laparoscopie)

Superioritatea IIU faţă de contactul sexual dirijat (monitorizare ovariană + declanşare prealabile) este indiscutabilă. Rezultatele sale variază însă foarte mult în funcţie de o serie de factori asociaţi:

Rata cea mai mare de reuşite este obţinută în cazul asocierii IIU cu poliovulaţia (după stimulare cu gonadotropine – vezi „Puregon” şi „Clostibegyt„): Meta-analiza elaborată de Hughes a evidenţiat o rată de reuşită de 10-12% pentru asocierea stimulare cu gonadotropine + IIU, faţă de 5% când se practică IIU izolat. Există o serie de studii care avansează cifre mult mai optimiste (18% chiar 33%!!) dar din păcate sunt de dimensiuni prea mici pentru a asigura o omogenitate corespunzătoare a subiecţilor.

Încercarea de a optimiza fecunditatea prin efectuarea a două inseminări (diferite protocoale) nu are un suport faptic suficient de consistent.