Hepatitele acute virale cuprind un grup polimorf de afecţiuni având ca şi element comun afectarea ficatului. Sunt descrise în prezent 5 forme: hepatită acută virală A, B, C, D şi E, iar în ultimii ani se vorbeşte şi de hepatită acută virală F şi G. Între cele 5 forme există diferenţe majore privind etiologia, modul de transmitere, gravitatea, evoluţia, precum şi influenţele asupra sarcinii şi fătului.
Hepatita acută virală A
Virusul hepatitic A face parte din familia Picornaviridae, cu transmitere fecal-orală. Infecţia are aproape întotdeauna evoluţie benignă, conferind imunitate definitivă. Se consideră că datorită viremiei scurte hepatita acută virală A nu are influenţe negative asupra fătului sau gravidei. Tratamentul este doar simptomatic.
Hepatita acută virală B
Virusul hepatitic B este un virus ADN din familia Heapadnaviridae cu transmitere predominent parenterală, ce determină o infecţie cu evoluţie variată, cu potenţial crescut de cronicizare.
Căile de transmitere sunt:
- parenterală;
- sexuală;
- verticală: mamă-făt;
- obiecte de uz comun (rar)
Frecvenţă: procentul gravidelor HBS pozitive variază între 2% în ţările dezvoltate până la 20% în ţările sărace (Africa, Asia).
Influenţa sarcinii asupra hepatitei acute virale B
În general sarcina nu agravează evoluţia hepatitei. Sunt descrise mai frecvent forme colestatice prelungite. Sarcina nu reprezintă un factor de risc pentru cronicizarea bolii.
Influenţa hepatitei acute virale B asupra sarcinii şi fătului
Riscul de transmitere materno-fetală a virusului hepatitic B variază în funcţie de vârsta sarcinii la care a apărut boala:
- trimestrul I – risc 0%
- trimestrul II – risc 10-25%
- trimestrul III – risc 80-100%
Prezenţa antigenului HBe în sângele matern creşte mult riscul de transmitere la făt.
Căile de transmitere sunt reprezentate de:
- pasaj transplacentar de la 3-10% din cazuri
- din secreţiile genitale în timpul naşterii – 90% din cazuri
- contactul cu mama infectată a nou-născutului – 5% din cazuri
Riscurile fetale în cazul infecţiei cu virus hepatitic B sunt:
- avortul spontan
- prematuritatea
- mortalitatea perinatală crescută
- hepatita virală acută a nou-născutului – manifestată clinic doar în 10% din cazuri. Evoluţia este spre cronicizare în 40% din cazuri.
Diagnostic
Stabilirea formei hepatitei se va face clinic, prin prezenţa simptomelor la gravidă şi va fi confirmată serologic prin dozările antigenilor şi anticorpilor specifici.
Profilaxie:
Există în prezent mijloace eficiente de profilaxie a hepatitei virale B la gravide. În cazul contactului infectant al gravidei cu un bolnav de hepatită virală B se recomandă administrarea de imunoglobulină specifică anti-HbS 0,08 ml/kgc, intramuscular în primele 24 de ore (eficienţă de 90%). Vaccinarea specifică (Engerix B) a populaţiei reprezintă probabil cea mai eficientă metodă pe termen lung de scădere a incidenţei hepatitei virale B. Vaccinarea se poate efectua şi în timpul sarcinii, conferind o bună imunitate gravidei.
Conduită. Tratament
După cum am prezentat, principalul risc fetal este reprezentat de posibilitatea transmiterii virusului hepatitic B de la mamă în timpul naşterii.
Nu este dovedit că naşterea prin operaţie cezariană ar scădea incidenţa transmiterii bolii. S-a dovedit că administrarea de antivirale (de tipul Lamivudină) în ultima lună de sarcină, la paciente HBs pozitive reprezintă o metodă eficientă şi sigură de reducere a riscului de transmitere verticală a infecţiei. Nou-născutului provenit din mamă purtătoare de virus hepatitic B i se va administra următorul tratament:
- Imunglobulină specifică anti-HbS în primele 12 ore după naştere, intramuscular 100 UI/kgc dacă mama este antigen Hbe negativă şi 200 UI/kgc dacă mama este antigen Hbe pozitivă
- Vaccinul antivirus hepatitic B – 10 μg la 12 ore după imunglobulină, urmat de alte 2 rapeluri la 1 lună şi 6 luni de viaţă.
Eficienţa sero-vaccinării este de peste 90%. Alăptarea este contraindicată.
Hepatita acută virală C
Hepatita acută virală C este cauzată de un virus ARN din familia Flaviviridae, caracterizat printr-o mare variabilitate genetică; infecţia având un mare risc de cronicizare (60-80%). Riscurile fetale sunt reprezentate în special de posibilitatea transmiterii infecţiei (5%), cu precădere în timpul naşterii şi în postpartum prin contactul cu mama infectată. Transmiterea verticală a infecţiei este posibilă doar dacă apare viremia. Se consideră că naşterea prin operaţie cezariană reduce riscul de transmitere a infecţiei. În prezent nu există profilaxie specifică pentru această boală.